Cand cineva drag alege sa plece ...

Pentru un numar mic de persoane, cele care ne insotesc o viata intreaga, inima noastra este "acasa". Pentru altele, ea este un hotel in care rezervam cate un loc pentru fiecare musafir drag, cu promisiunea ca, in timp, camera de hotel sa poata deveni acasa sau macar o casa frumoasa de vacanta.

De multe ori, raspundem solicitarilor de intrare in hotelul nostru cu promptitudinea unui receptionist la un hotel de 5 stele. Si lasam sa intre cam cine doreste, dupa un filtru adeseori sumar, ca la aeroport. Si desi uneori "serviciile" noastre coboara sub standardele europene, sunt convinsa ca ne straduim cu totii sa tratam regeste locatarii inimilor noastre. Le oferim empatie, atentie, afectiune, sprijin, implicare in ziele bune si zilele rele, autenticitate, incredere, respect, entertainment si ce-om mai avea noi in meniu.

Si totusi....oricat de bine ar parea ca se simt oaspetii nostri, chiar si dupa ce solicita cheia de la "casa", unii dintre ei, aleg sa plece si sa nu ne mai viziteze resort-ul nici macar in zilele cele mai ploioase.

Ce facem in acest caz?
Mai intai, ii tinem la curent cu ofertele noastre, inclusiv cele mai atragatoare, last-minute. Apoi asteptam, cu rabdare si empatie, oferind spatiu si timp, caci o vizita la hotel nu se planifica de azi pe maine. Si iertam daca oaspetele pierde avionul in ultimul minut, daca isi pierde bagajele si face cale-ntoarsa, daca nu gaseste bani de drum sau ramane blocat in lift. Il iertam si daca nu are chef de iesit in lume o perioada. Il iertam orice ar fi, mai devreme sau mai tarziu.

Dar daca nici macar nu mai tine minte numele hotelului? Daca a ratacit coordonatele gps-ului si nici macar nu mai da refresh si ne lasa cu ochii-n soare? Daca nu are nici cea mai mica intentie de a-si mai vizita vechea camera? Il iertam, dar.....

Il mai asteptam? Inchidem camera, o facem indisponibila sau o oferim altcuiva?

Il asteptam cat putem. Cat este limita noastra. Cat rezistam sa traim cu dorul si intrebarile fara raspuns.

Si apoi mergem mai departe, intelegand ca unii oaspeti nu vor reveni niciodata si ca daca ar reveni, va fi oricum prea tarziu. Se va fi consumat deja prea mult vin in lipsa lor, se va fi adunat deja o nota de plata mult prea mare pentru ca datoria sa mai poata fi stearsa.

Si asta nu inseamna ceva rau. Din contra. Pana la urma, asta fac oaspetii, nu? Vin si pleaca. Si oricat de mult ti-ai dori sa fi altfel, e mai benefic sa pui cheia intr-un sertar si atunci cand vei fi pregatit. sa o oferi altcuiva.

Si dupa ce se aduna suficent de mult praf in vechea camera, vom putea fi recunoscatori ca am avut privilegiul de a primi acei oaspeti si ca ne-au oferit sansa sa traim impreuna ce a fost mai bun de trait pentru acea fila din povestea noastra.
Si vom putea primi noi vizitatori, poate chiar mai simpatici si mai hotarati sa ramana alaturi de noi, ca acestia:

De ce "VREAU dezvoltare personala"?

Unul din darurile cele mai valoroase ale omului este libertatea personala.
O cunoastem? Ne bucuram de ea? O protejam? Dar pe a altora?
De cate ori am intrat pe terenul altcuiva, judecandu-i actiunile sau gandurile, de cate ori am invadat spatiul personal al altcuiva prin sfaturi bine intentionate, dar intens promovate? Trebuie sa te desparti de tipul asta! Cauta-ti alt job si gata! Vezi, daca nu faci sport suficient? Nu merita sa plangi dupa ea!
Si de cate ori nu am facut asta cu noi insine? Trebuie sa pot! Ce fraier am fost ca n-am zis nimic! Gata, de maine tin regim! In loc sa zac aici as putea sa ma fac utila! .....va suna cunoscut acest dialog interior atat de bine intentionat? De multe ori, uitam complet de libertatea personala: uitam sa ne respectam nevoia de spatiu, de odihna, uitam de dreptul nostru de a ne ocupa de bucataria emotiilor noastre si de a ne proteja.
Presiunea pe care o punem pe noi insine si pe ceilalti este unul din obiceiurile care ne altereaza libertatea.
Oricat de mult am dori binele, pentru noi si cei din jurul nostru, alegerile sunt ale fiecaruia, iar binele la fel. Fiecare are propria sa definitie, propriile principii si propriile experiente cu care isi creioneaza starea de bine.
Tot ce putem face pentru cei dragi este sa ii ajutam sa creasca, sprijinindu-i in a-si gasi propria cale. Si acelasi lucru este valabil si pentru noi insine: tot ce putem face pentru noi este sa ne ajutam sa ne gasim propria cale, nu calea indicata de societate,  prieteni, vecini sau familie. Aceasta este de fapt dezvoltarea personala: sa crestem in propriul fel, in propria directie si sa construim cu propriile caramizi. Iar acest lucru este posibil doar prin vointa personala. Nu poti obliga pe cineva sa urmeze sedinte de dezvoltare personala, sa tina diete sau sa faca sport, daca acel cineva nu vrea. Si nici tu nu le poti face daca nu vrei.
De aici numele proiectului Vreau Dezvoltare Personala. Dezvoltarea personala se hraneste cu vointa. Se hraneste la fiecare pas cu acest VREAU: vreau sa ma simt mai bine, vreau sa imi indeplinesc visele, vreau sa schimb ceva in viata mea, vreau sa depasesc blocajele care ma tin pe loc, vreau sa imi vindec ranile emotionale, vreau sa imi descopar potentialul propriu, vreau sa cresc, vreau sa fiu sprijinit in drumul meu, vreau sa primesc inspiratie si informatie, vreau sa zambesc mai mult, vreau, vreau, vreau.....

Cea mai curata oglinda

Daca vreti sa va priviti drept, priviti-va copiii. Nu cred ca exista vreo cale mai simpla ca sa vezi cum esti ca parinte.
(Am tot editat acest articol pentru ca am realizat cat de greu este sa vorbesc despre copii.,,,)
Nu exista parinte perfect si nu exista copil perfect asa cum nu exista nimic perfect pe lume. Si totusi: asa cum ne imbunatatim meniul zilnic, lista de cumparaturi si planurile de vacanta, oare noi, parintii putem face mai bine acest mestesug care se numeste parenting? Ce anume? Cum? De unde incepem?
Hai sa ne privim in oglinda. In cea mai curata oglinda din casa: ochii copiilor nostri. Si vedem ce descoperim, ce simtim, ce am vrea sa schimbam.

Putem sa notam ce observam la copii intr-o zi. Si apoi sa privim la noi insine si sa incercam sa facem legaturi intre ceea ce vedem la ei si ceea ce le transmitem noi. Pentru ca ei simt ca noi, actioneaza ca noi, reactioneaza ca noi.
Perfectionismul, impulsivitatea, rigiditatea, teama sau lipsa de comunicare sunt cateva din lucruile pe care le-am putea gasi.
Un exemplu:
Daca noi nu vorbim cu copiii despre noi insine, nici ei nu vor sti sa vorbeasca despre ei. De aici clasicul raspuns la clasica intrebare: "Cum a  fost la scoala?"- "Bine". Noi asteptam de la copii sa povesteasca. Dar cati dintre noi povestesc copilului despre cum a fost la serviciu, cum a fost in trafic, cum a fost in pauza de masa?
Da, ne-ar placea sa avem copii veseli, optimisti si relaxati :) Dar noi cum contribuim la toate astea?
Copilul simte si preia din emotiile noastre. Degeaba ne ascundem. Copiii simt cand e ceva in neregula cu parintii. Si se agita, nu inteleg ce se intampla, nu stiu daca e vina lor, nu stiu ce va urma. Se tem.
Un prim pas in acest caz ar fi sa recunoastem:"Sunt obosit/a si ingrijorat/a. Nu este vina ta. Am niste probleme pe care le voi rezolva si totul va fi bine. Nu-ti face griji!". Poate ca nu va intelege exact ce se intampla, dar copilul se va simti in siguranta.
Pentru ca una din cele mai mari temeri ale copiilor este teama de abandon. Atunci cand atmosfera devine tensionata in jurul lor, ei nu stiu ce se intampla si nu stiu la ce sa se astepte. Se tem ca vor fi abandonati. Dar noi ii putem alina. Cu doar cateva cuvinte simple si grijile lor vor deveni mai mici.
Nu avem o traditie in a vorbi cu copiii ca si cum ne-ar fi prieteni. Dar ne dorim ca ei sa ne vada ca prietenii lor. Nu-i nimic. Putem schimba asta ;). Le putem arata ce inseamna prietenia, sinceritatea si acceptarea, incepand cu noi.

Cinci idei despre schimbare

1. Schimbare....ce senzatii va produce in corp acest cuvant? Observati-va reactia interioara si veti afla daca imbratisati acest concept sau ii opuneti rezistenta.

2. Schimbarea exista. Nu o putem orpi.  Fiecare celula din noi se schimba, fiecare molecula din mediul in care traim se modifica. Ceea ce suntem azi este rezultatul unui lant lung de schimbari. Daca am constientiza ca in jurul nostru si in noi se produc milioane de schimbari in fiecare zi, la inceput poate ne-am speria. Se schimba lumina, se schimba vremea, se schimba temperatura, se schimba hainele, emotiile, nivelul de energie, gandurile, locul, imaginile pe care le vedem, sunetele pe care le auzim, ne schimbam pozitia pe scaun, cineva intra in birou, cineva iese, facem schimb de cuvinte, de idei, de stari, se schimba atat de multe in noi si in jurul nostru in fiecare zi!

3. Dar daca am constientiza ca organismul nostru are o capacitate uriasa de adaptare astfel ca, la finalul fiecarei zile pline de schimbari, suntem inca aici?  Oare am intelege ca schimbarea e parte din noi si din natura noastra? Oare am prinde mai mult curaj?Asadar, de ce sa ne opunem schimbarii? De ce sa fugim de ea? Cu totii ne putem adapta, este in ADN-ul nostru. 

4. Putem fi cei care produc schimbari sau putem lasa soarta, familia, colegii si altii sa produca schimbari pentru noi. Schimbarea este un act de creatie. Este un instrument magnific pentru a ne recrea prezentul si a construi viitorul. 

5. Alegem schimbarea cand ceva nu ne place. Daca nu ne plac anumite aspecte ale vietii noastre, daca nu suntem multumiti de nivelul de energie si vitalitate, daca vrem relatii mai bune, stari mai bune, o viziune mai clara, satisfactii mai multe..orice, atunci schimbam ceva. Cu cat insatisfactia e mai mare, cu atat motivatia pentru a ne schimba e mai mare. Asadar, ne putem intreba: daca nu am schimbat nimic pana acum, poate ca nu m-a deranjat atat de mult? Ce m-a tinut pe loc, ce temeri, ce convingeri, ce blocaje?

Concluzii: schimbarea nu e "bau-bau" :). Ne putem imprieteni cu ea, pas cu pas. Avem resurse pentru a ne adapta si avem puterea de crea (si) prin schimbare. 

Ce sunt convingerile limitative?

Ii intalnim adeseori prin oras, la metrou, in autobuz, la supermarket, la semafor: sunt acei oameni postati in fata usilor, vitrinelor sau ghiseelor si care nu se dau nicicum la o parte, desi tu dai semnale, directe sau indirecte, ca vrei sa treci, sa cobori, sa inaintezi. Tusesti usor, spui"pardon'' sau "coborati?" sau "imi dati voie sa trec?" si ei tot acolo stau. Uneori, ramanem si noi pe loc din cauza lor. Alteori, ii ocolim si gasim o alta iesire. Sau ii confruntam, ne facem loc, insistam, dam din coate si reusim.

Cam asa sunt si convingerile limitative. Sunt acele ganduri pe care le avem despre noi sau despre ceilalti, care, sub o forma sau alta, ne spun "NU SE POATE" sau "NU POT". Fie ca ne dam seama sau nu, aceste ganduri ne tin pe loc, ne incurca, ne limiteaza in explorarea optiunilor pentru solutionarea unei probleme. Daca le-am putea vedea, le-am putea combate. Am putea spune "imi dati voie sa trec?" si ne-am vedea de drum. 

Cum le identificam? Analizand. Singuri sau impreuna cu un partener de discutie, convingerile limitative sunt mai usor de scos la lumina daca ne punem intrebarile potrivite: 

- ce anume cred ca nu pot face?

- cine crede ca eu nu pot?

- ce cred ca nu am/ nu sunt suficient pentru a reusi?

- ce parte a corpului meu resimte cel mai mult rezistenta?

Si preferata mea: pe cine as deranja daca as putea? Este posibil ca anumite convingeri limitative sa nu fie ale noastre, ci ale unei persoane apropiate pe care o stimam, admiram sau iubim.

Printre cele mai comune convingeri limitative, se numara: "eu nu sunt suficient de bun/ frumos/destept/ rezistent/talentat/norocos/bogat/increzator pentru a reusi" sau " eu sunt prea ocupat/ incet/ obosit/plictisitor/urat ca sa reusesc".

Exista o cale

Pentru toate acele momente in care simtim ca nu gasim solutiile potrivite, ca nu avem resurse suficiente, ca mediul ne este potrivnic, ca ne impotmolim sau ne invartim in cerc....exista o cale. Aceasta cale nu este universala, nu se arata la fel tuturor si nici nu se deschide in acelasi mod pentru toata lumea. Ea este unica si ne apartine in totalitate. Fie ca o gasim singuri sau ne alegem un partener care sa ne reflecte lumina, a accepta ca aceasta cale exista si ca este a noastra este primul pas.
Eu am ales o cale foarte prietenoasa: pe ea pot face pasi mici, agale, ma pot odihni pe o banca din lemn, e umbrita si luminoasa in acelasi timp si e suficient de
misterioasa ca sa ma faca sa vreau sa continui.

   Calea voastra cum arata?